Cazuri celebre

CEL MAI ODIOS CRIMINAL ÎN SERIE ROMÂN, ESTE O FEMEIE

Prima parte a vieții celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali în serie români reprezintă și azi un mister pentru criminaliști. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi , numele de familie aparținând celui de-al doilea sau soț. Unele surse îi indică drept an al nașterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără unguroaică ce aparţinea micii nobilimii din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.

Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul Mare, oraș din Serbia, ce la vremea respectivă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, unde acesta deținea o mică moșie. Adolescența Verei este marcată de lipsa unei prezenţe protectoare masculine (a tatălui) şi numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri.

Nimeni nu se aștepta că tânăra să își mai uite moravurile, însă miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va și căsători. Tânăra nu își continuă escapadele, ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor, Lorenzo.

Totuşi la mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o și că a decedat ulterior într-un accident de mașină în România.

După ce a purtat o vreme doliu, cam cât cereau canoanele vremii, Vera se mărită din nou. Numele acestui bărbat avea să rămână în istoria crimei, Joseph Renczi. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondena pentru frumuseţea sa şi pentru numărul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amănunt în plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.

Cuplul nu se bucura, însă, prea mult de liniştea unei casnicii, iar Joseph, obişnuit cu vechile sale obiceiuri, începe să îşi inşele cu frenezie tânăra soţie, la scurt timp după oficializarea căsătoriei. Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi, iar accesele ei de furie şi ameninţările dintre cele mai morbide devin o obişnuinţa pentru apropiaţii cuplului. Ameţit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenţa de a nu-şi asculta soţia şi de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, în ciuda constituţiei sale robuste, el este lovit de o boală misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera îl îngrijeşte seară de seară şi nimeni nu îşi putea imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. În mod ciudat, nici dispariţia inexplicabilă a lui Joseph, care survine la numai câteva luni după îmbolnăvire, nu ridica semne de întrebare autorităţilor locale, iar castelană de la Berkerekul este lăsată, din nou, în pace.

La fel ca şi în cazul dispariţiei primului soţ, Vera începe să poarte iarăşi rochiile negre de doliu deşi nimeni nu avea cunostinţă de decesul celor doi. Doliul nu a ţinut prea mult. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate.

De data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţa de noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se ţin lanţ seară de seară şi, nu o dată, se transforma în orgii care o au în centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerek. Însoţită întotdeauna de o ceată de admiratori,

Vera Renczi se retrage din când în când cu câte unul dintre aceştia la conacul sârbesc. În mai puţin de 10 ani, peste 30 de bărbaţi treg pragul castelanei, fără a se mai întoarce vreodată. Vera îşi alegea cu atenţie victimele: erau doar străini veniţi ocazional de la Viena, despre care autorităţile sârbeşti nu aveau nicio informaţie.

Misterele din cripta conacului

În ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi atunci când îşi alegea amanţii din rândul străinilor, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încoltesc în mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere jandarmeriei să înceapă o anchetă.

Suprizele încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la Berkerek. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor!”, este replica pe care Vera Renczi le-o adresează celor oamenilor legii. Ea nu neagă legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni. În schimb, precizează ea, relaţia s-a rupt în momentul în care a aflat ca bancherul este căsătorit. Mai mult, încearcă să le insufle celor doi oameni ai legii că, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat în urma despărţirii. Puternic intimidaţi, jandarmii părăsesc conacul fără a pune alte întrebări. În fond, cazurile de infidelităţi şi părăsiri de domiciliu erau numeroase chiar şi la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?

Soţia bancherului începe, însă, o anchetă pe cont propriu pe care o aduce în faţa autorităţilor. Ce se întâmplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi şi Lorenzo? Unde au disparut toţi bărbaţii care fuseseră văzuţi la Berkerek? În plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad îl păstrase în buzunarul unei haine. Începea astfel a doua şi ultima anchetă a poliţiei.

Surprinzator, în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se prăbuşeşte strigând isteric:”Nu sunt o criminală!”. Oficialii se privesc stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără să se opună, aceasta deschide uşa, absentă, şi îi însoţeşte pe jandarmi pe scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al conacului. Imaginea care avea să li se înfăţiseze martorilor era, pe drept cuvânt, una de coşmar.

Nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera luminată doar de câteva lumânari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar lângă acesta se găsea un sfesnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate arsă precum şi o sticla şi o cupă de sampanie. În faţa jandarmilor, Vera Renczi îşi începea confesiunea, în fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea, fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.

Conform propriilor declaraţii, Vera Renczi şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. Motivul? Desele călătorii de afaceri şi bănuiala unei presupuse infidelităţi. La fel se întâmplase şi cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, în acest caz, paroxismul.

Incapabilă să îşi imagineze că în viaţa bărbaţilor din jurul ei poate exista şi o alta femeie, Vera îl otrăvea lent, seară de seară, pe cel al cărui nume avea să îl poarte până la sfârşitul vieţii. Sub grija aparentă, tânăra îi administra acestuia doze mici de arsenic în cina şi cupele de vin pe care ea singura îl le aducea la pat. Mai mult, ea va recunoşte ca l-a închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.

Ceea ce a urmat este lesne de închipuit. Toţi cei care i-au trecut pragul au luau drumul criptei din Berkerek în urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista victimelor, fusese nevoită să îi ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otrăvii să fie imediat.

Vera simţea o plăcere stranie să ştie ca ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme de peste 15 ani.

Condamnată la moarte, Vera nu mai realiza ce i se întamplă. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viaţă, întrucât femeile nu puteau fi executate în Yugoslavia acelor vremuri. În închisoare, starea ei s-a agravat. În celula în care era închisă, Vera Renczi se credea înconjurată de toţi cei pe care îi ucisese şi le vorbea acestora ore întregi cu voce tare. Schizofrenică, Vera a fost transferată într-un ospiciu, acolo unde se stingea în urma unei hemoragii cerebrale, cu puţin înaintea începerii celui de Al Doilea Război Mondial. Cazul său ramanea în istoria criminalisticii sub numele de cazul VĂDUVEI NEGRE.

Sursă: "Cei mai odiosi 100 criminali romani" – Traian Tandin, Editura Tritonic"

Dublin/Tileagd. Anul 2011

CRIMINALUL IN SERIE, ROMANUL NOE ROSTAS, SPAIMA HOMOSEXUALILOR DIN IRLANDA

Cu cel putin cinci crime si peste 140 de jafuri la activ doar in Romania, bihoreanul Noe Rostas a luat drumul Irlandei imediat dupa eliberarea sa din puscarie, in urma cu doi ani.

De atunci, a devenit spaima homosexualilor din Dublin, relateaza cotidianul Independent, pe pagina sa electronica. Propunandu-le partide de sex oral, Rostas isi atrage victimele pe strazi laturalnice, le bate pana la lesin si le jefuieste. Cei 12 irlandezi care au avut, pana acum, parte de un asemenea tratament, se pot considera norocosi, prin comparatie cu homosexualul aradean pe care Rostas l-a sufocat, cu o punga, pe cand avea doar 16 ani. Asta se intampla in 1991 si era a patra crima dintr-o serie de cinci, recunoscute de Noe Rostas.

Conform anchetatorilor, asasinul crescut in colonia de romi de la marginea localitatii Tileagd, a comis prima crima in vara lui 1988, la doar 13 ani. Victima a fost o batrana oradeana, careia Rostas i-a zdrobit capul cu o scandura, fiindca s-a opus atunci cand a intrat peste ea, s-o jefuiasca. Prim-procurorul Parchetului Bihor, Viorel Gavra a relatat, citat de ebihoreanul.ro, ca batranei i-a urmat un ceasornicar pe care l-a casapit cu un ciocan, si un consatean ucis in bataie cu o bata, pentru o pereche de pantaloni.

La numai o zi dupa asasinarea homosexualului aradean, Roastas a mai comis o crima. Ajunsese deja inapoi, la Oradea si isi facea veacul in Parcul 1 Decembrie. Pur si simplu, i s-a pus pata pe un betiv care dormea pe o banca in apropierea locului unde statea cu niste cunoscuti, la o bere. L-a batut cu pumnii si picioarele pana l-a lasat fara suflare.

In urma depozitiei unor martori, cateva zile mai tarziu Noe Rostas a fost arestat. La audieri, a marturisit cele cinci crime si 143 de jafuri (carora le-a tinut numaratoarea exacta!). "Ne-a spus ca a comis si cate patru-cinci talharii intr-o singura zi. Venea cu trenul din Tileagd impreuna cu verii lui si ii atacau pe navetisti ori pe batranii care veneau la Oradea pentru cumparaturi. Apoi, in oras, acosta prin gara, in jurul pietelor ori prin autogara persoane care nu se puteau apara si le smulgea banii, bijuteriile, plase, posete sau genti. Unui barbat i-a taiat degetul pentru ca i-a placut inelul pe care il purta si pe care nu i l-a putut scoate!", a povestit procurorul de caz, citat de publicatia bihoreana.

In 1995, Noe Rostas a devenit prima persoana condamnata la inchisoare pentru fapte comise ca minor. Dar pedeapsa a fost de numai trei ani si jumatate, iar dupa eliberare, Rostas a dovedit ca nu exista sanse sa se fi reabilitat. S-a mai ales cu doua condamnari pentru jaf si tentativa de jaf cu violenta. Ultima condamnare a fost la cinci ani de inchisoare, din care Rostas a executat doar patru.

Acum, in loc sa il condamne, Justitia irlandeza a decis sa il deporteze pe Rostas in tara de origine. Se pare ca procurorii au preferat aceasta strategie, pentru ca romii arestati pentru diverse infractiuni se declara fara ocupatie si sursa de venit permanenta si, ca atare, primesc consiliere juridica gratuita si sunt judecati in stare de libertate, pentru a-si putea intretine familiile. Ulterior, li se pierde urma, fiindca se muta in alte zone din Marea Britanie sau Irlanda.

Doar in cazul in care Rostas nu se va prezenta, de buna voie, pentru formalitatile de deportare, se va emite un mandat de arestare pe numele sau.

Tot in anul 2011, pe lângă Noe Rostaş, procurorii din Dublin ancheta la acea data şi alţi trei Rostaşi acuzaţi de jaf.

Judecaţi în libertate

Aceasta spre deosebire de bihorenii Cristian Rostaş (19 ani), Dănilă Rostaş (27 ani) şi Strugurel Rostaş (18 ani), care au fost prezentaţi pe 16 noiembrie în faţa instanţei din Dublin sub acuzaţia de furt. În cazul acestora însă, judecătorul Denis McLoughlin a decis să fie judecaţi în libertate şi să li se ofere şi consiliere juridică gratuită pe motiv că nu au serviciu şi nici o sursă de venit permanentă.

Baron Rostaş

Un alt bihorean a intrat în atenţia presei irlandeze, în vară, după ce Poliţia din Dublin a sesizat că Baron Rostaş, din Vadu Crişului, a virat 40.000 de euro în România, prin Western Union. Conform presei irlandeze, Rostaş a fugit din Irlanda în luna aprilie, după ce pe numele său fusese emis un mandat de arestare.

„Baron Rostaş, în vârstă de 40 de ani, câştiga mii de euro săptămânal, obligând femei şi copii să cerşească pe străzile oraşelor irlandeze“, nota Sunday World pe 18 iulie în articolul intitulat „The gypsy king“.

________________________________________

Surse: jurnalul.ro si bihon.ro. Noiembrie 2011

Ultimele informatii:

Curtea de apel ORADEA

Informaţii despre dosarul ROSTAŞ NOE

Înregistrat în data de: 25.02.2013

Obiect dosar: rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.)

Materia juridicã: Penal

Stadiu procesual: Recurs

GICA CIOC – BALAURUL, GRUPARI DE TIP MAFIOT

Anul 1945. Romania se resimtea inca dupa Marele Razboi in care fusese implicata, iar situatia politico-economica degenerase intr-un val de infractiuni fara egal cu precadere in cartierele bucurestene, acolo unde infractorii deja formasera bande extrem de violente si de bine inarmate. Ca si cum nu era de ajuns, in vara aceluiasi an, o serie de crime inexplicabile lovea Capitala. Peste 10 persoane fusesera ciuruite cu gloante provenind din arme rusesti. Cine ar fi incercat totusi sa ancheteze un rus, fie el si criminal, in plina dominatie sovietica? Asa cum era de asteptat, dosarul crimelor a fost inmanat comisarului Alimanescu, probabil singurul care nu se lovea de asemenea piedici.

Cercetarile acestuia au scos la lumina o informatie interesanta. Criminalii nu erau soldati sovietici, ci romani get-beget, iar victimele nu erau altceva decat rezultatele unui sangeros razboi intre grupari de tip mafiot. Autorii asasinatelor? Gica Cioc, poreclit Balaurul datorita temperamentului sau violent, un cunoscut infractor din Ferentari si rivalul acestuia, Sandu Moise, cel poreclit Hitler, dupa mustata similara cu cea a dictatorului nazist.

Era 31 decembrie 1945, atunci cand comisarul Alimanescu afla de la un informator ca „Hitler” se gaseste intr-un restaurant de pe Calea Calarasilor, acolo unde petrecea noaptea dintre ani in compania membrilor bandei sale. Era momentul ca oamenii legii sa intre in actiune. Spre surprinderea acestora insa, atacul asupra infractorilor nu a mai avut loc niciodata. In aceeasi noapte, Alimanescu ajungea in fata unei scene grotesti. „Hitler”, impreuna cu toti acolitii sai zaceau intr-o balta de sange. Printre victime se aflau si oamenii lui Gica Cioc. Motivul? „Hitler” ii „suflase” iubita aliatului sau cu luni in urma. Inaintea oamenilor legii, infractorii se ucisesera reciproc, toti fiind inarmati cu arme automate rusesti. „Epidemia crimelor” se stinsese.

EUGEN GRIGORE – RAZBUNAREA

Cazul lui Eugen Grigore a fost musamalizat de autoritatile comuniste, tocmai pentru a nu se afla ca Romania anilor '70 se afla in pragul unui conflict interetnic de proportii. Toate informatiile din tara trebuiau sa arate bine. Cutremuratoarea poveste a iesit la lumina cu mult mai tarziu, mai precis in anul 2002, atunci cand o razie a politiei iesene il scotea la lumina din canalele aflate in apropierea campusului studentesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legenda urbana. Cine este insa acest personaj misterios?

"Cine a fost, de fapt, Eugen Grigore? » Povestea nefardată a criminalului omagiat de galeria Stelei" articol de Gabriel Berceanu • 28 Septembrie 2012

Nu e nimic eroic în povestea omului glorificat de stelişti, ci doar durere nesfîrşită, nebunie cruzime şi 28 de morţi.

În mai 1974, şoferul ieşean Eugen Grigore îşi găseşte casa din Copou arsă, cu familia sa, soţia şi trei copii, moartă în ea. El află că nişte ţigani ar fi comis crima şi, din cauza pasivităţii autorităţilor, care tărăgănau ancheta, o ia razna, bea o jumătate de sticlă de coniac, se urcă în camion şi calcă, înainte şi înapoi, cu monstrul pe roţi, o şatră de ţigani din Cartierul Ciurea, omorînd 24 de bărbaţi, femei şi copiii!

Este închis şi moare, conform unor relatări, după ce a ieşit din închisoare, fiind la rîndu-i călcat de un camion în 2009!

Ieşeanul şi-a găsit familia ucisă şi casa arzînd în 1974. Miliţia şi Procuratura n-au putut rezolva cazul din cauza lipsei mărturiilor. Grigore avea 27 de ani. A intrat cu camionul într-o şatră de ţigani de la marginea oraşului, pentru a se răzbuna pe cei consideraţi vinovaţi. A fost condamnat la închisoare pe viaţă, mutat în spitale de psihiatrie, a ajuns pe străzi în 2001 şi se pare că a murit călcat de un camion, în 2009.

E mai mult decît o poveste. E un cutremur, unul întins pe durata unei vieţi. Un cutremur în care sîngele, moartea, răzbunarea, colapsul nervos, sărăcia şi impotenţa instituţiilor din România se regăsesc într-un amestec zguduitor şi înspăimîntător de firesc. Dar un cutremur în care nu poate fi vorba de respect.

Pentru că din suferinţa unui şofer de camion năpăstuit, din crima oribilă pe care au săvîrşit-o ţiganii din şatră, din felul strîmb în care autorităţile au reacţionat şi din anii petrecuţi apoi de Eugen Grigore în penitenciare, spitale de psihiatrie şi canalele Iaşiului nu are cum să se nască respect. Poate compătimire, oroare, înfrigurare, dar nu respect.

Final confuz tot sub un camion

Astăzi spunem ce se află în spatele unui nume simplu de pe un banner afişat la meciul Steaua-Rapid. Dacă mesajul s-a dorit discriminator, atunci aflaţi că Eugen Grigore se pare că nu avea nimic de împărţit cu ţiganii! Dacă a fost doar o răutate, veţi vedea că atît de odios se scrie scenariul vieţii lui încît nu mai e loc de aşa ceva. Dacă aflaţi că personajul invocat de galeria Stelei, cel care a ucis cu camionul 24 de ţigani dintr-o şatră care îi asasinase familia, e foarte posibil să fi murit tocmai strivit de un camion?

Ce legătură are cu sportul

Surse din ancheta făcută în anii '70, comisarul Traian Tandin care a publicat prima oară informaţii despre acest caz, istorici şi contemporani ai evenimentelor din viaţa lui Eugen Grigore, recompun o rolă de film terifiant, ruptă şi dosită de instituţiile României comuniste.

Şi da, are legătură cu sportul, tocmai pentru a înţelege că la tragedii precum cea a lui Eugen Grigore nu ai de ce să faci referire în sport şi pe stadion. Nici măcar nu e drept, faţă de suferinţa celor în jurul cărora s-a scris povestea, să fie folosite în vreun fel.

"Cazul lui Eugen Grigore este un caz care ţine de penal, nu de istorie. El nu este un simbol uşor apelabil. În nici un caz nu face parte din galeria eroilor. Nici măcar a celor negativi. E mai curînd drama individuală a unui om" (Ovidiu Buruiană, lector universitar Facultatea de Istorie Iaşi)

Viaţa cu 28 de morţi

Cum a ajuns un şofer de camion din Iaşiul anilor '70 subiect pentru galeriile de fotbal bucureştene în 2012.

După ce şi-a pierdut soţia şi cei trei copii, şoferul a strivit cu roţile camionului 24 de ţigani de la marginea Iaşiului. La 25 de ani distanţă, se pare că a împărtăşit acelaşi sfîrşit. Între timp, a schimbat închisoarea cu spitalul de nebuni, a fost eliberat şi ţinut în viaţă de studenţi, apoi arestat în 2002 pentru că "vindea" locuri în canalele Iaşiului.

La sfîrşitul primăverii lui 1974, Eugen Grigore e şofer pe camion în Iaşi. Sîntem undeva prin luna mai, pe 28 martie Ceauşescu devenise primul preşedinte al României socialiste, pe 9 aprilie se inaugurase stadionul Steaua, iar pe 6 aprilie ABBA cîştigase Eurovisionul cu piesa Waterloo. Dar succesul suedezilor nu e tocmai o ştire de senzaţie pentru Eugen Grigore. Sau poate că nici nu e o ştire. Munceşte şi cîte 14 ore pe zi, dus-întors la autobază. Astăzi îl cheamă directorul şi-l anunţă să plece de la lucru, că-i arde casa.

I-au încuiat familia în casă şi au dat foc

Familia Grigore locuieşte în cartierul Copou. La 27 de ani, Eugen e căsătorit şi are trei copii. Ajunge în faţa casei şi înlemneşte: clădirea e în flăcări, vecinii au umplut strada, plîngînd. Ei au anunţat la Miliţie şi cumva a ajuns vestea şi la autobaza la care munceşte Eugen. Şi tot vecinii recompun în anchetă ce s-a petrecut, după cum povesteşte comisarul Traian Tandin, reputat specialist judiciar care s-a ocupat de caz:

"Un grup de ţigani provenind din şatra stabilită la marginea Iaşiului, în zona Ciurea, mergea pe străzile Iaşiului în căutare de fier vechi, sticle şi orice ar fi produs bani. Aceştia au crezut că nu-i nimeni acasă la familia Grigore, au intrat să fure, n-au găsit mai nimic"

Soţia lui Grigore se pare că se afla împreună cu copiii în curtea interioară. Au auzit că e cineva în casă, au intrat şi au fost imobilizaţi. Ţiganii i-au încuiat înăuntru şi au dat foc locuinţei. "Se pare că erau doar femei şi copii între cei care au comis nenorocirea", completează alte surse din anchetă.

Nu au existat probe împotriva ţiganilor

Militia din Iaşi începe să îşi facă treaba. Cercetări, martori, investigaţie. "Nici unul din vecini nu a vrut să depună mărturie, de teama ţiganilor", spun oameni din anchetă. Eugen Grigore a început să trăiască practic în faţa Miliţiei, aşteptînd să se întîmple ceva.

Se pare că au trecut aproape două luni, iar concluzia a rămas aceeaşi: lipsă de probe. Ba mai mult, în acest interval şoferul începe să primească ameninţări repetate dinspre comunitatea de ţigani, ca să renunţe la demersuri. Eugen face şi o plîngere penală pentru asta, documentul a dispărut.

"Am studiat extrem de atent în Facultatea de Drept acest caz, pentru că este exponentul eşecului statului român în a reuşi prin organele de drept, poliţie şi justiţie, să rezolve gravele probleme antisociale şi infracţionale cauzate de ţigani în România. De fapt, neputinţa, corupţia, indiferenţa statului român l-au împins pe Eugen Grigore să-i omoare pe ţigani" (Iulian Urban, avocat şi senator, pe blogul personal)

"A intrat de-a dreptul cu camionul, 24 de morţi!"

Nimeni nu poate depune mărturie că a fost vorba de incompetenţa anchetatorilor sau de lipsa probelor. Cert este că Eugen Grigore îşi cumpără o jumătate de litru de coniac, o ascunde sub scaunul camionului şi pleacă la muncă. În jurul prînzului, ajunge la marginea Iaşiului, lîngă şatra de ţigani.

"A povestit cum a dat peste cap băutura, apoi a călcat la maximum pedala de acceleraţie şi a intrat de-a dreptul, la întîmplare, în corturile, căruţele şi adăposturile improvizate ale ţiganilor" (Traian Tandin, comisar)

Miliţienii ajung la locul faptei şi se îngrozesc. Pe o suprafaţă uriaşă, cadavre, răniţi, sînge şi urlete. La ceva distanţă, în camion, Eugen Grigore aşteaptă. E arestat. Se constată 24 de decese, femei, copii, bărbaţi. "A omorît şi mulţi cai, povesteau şoferii de ambulanţă care au adus vreo 50 de răniţi. Îi preluau pe rînd în salvare, cîte 2-3 aduşi la spital, ca să nu iasă iureş", completează oameni care lucrau în acea vreme la Spitalul din Iaşi.

"I-ar fi ucis şi dacă erau chinezi!"

Povestea devine una ciudată şi va rămîne aşa în istoria criminalisticii de la noi. Cazul e trecut imediat la sertar, muşamalizat şi acoperit de autorităţile comuniste. Nu există mărturii în presa vremii, Eugen Grigore e condamnat rapid la închisoare pe viaţă, iar ce a mai rămas din şatră e mutat cu camioanele militare la 120 de km, în jurul Botoşaniului.

"Am omorît 24 de oameni, bărbaţi, femei şi copii, iar totul a fost imediat trecut la "strict secret" de Securitate şi Miliţie, care nu voiau să apară un conflict între ţigani şi români. Toate urmările acestei răzbunări au fost şterse" (Eugen Grigore, în declaraţia dată anchetatorilor şi publicată de comisarul Tandin)

"Era un şofer de tir, la 27 de ani. Nu există nici o mărturie că ar fi avut gînduri împotriva ţiganilor înainte de nenorocire. Şi dacă erau chinezi, tot la fel ar fi făcut. A vrut să răzbune moartea familiei, pentru că autorităţile nu-şi făcuseră treaba" (surse din rîndul anchetatorilor)

Atitudinea autorităţilor comuniste se justifică simplu în acel context politic şi social: orice sursă de posibil conflict interetnic trebuia să dispară, România nu putea fi spaţiul unor asemenea tensiuni, cîtă vreme ele erau prezentate şi înfierate strict ca particularităţi ale Occidentului. Comuniştilor le-a fost teamă că ţiganii şi românii vor porni măcelul la Iaşi.

Mutat din închisoare la psihiatrie

În 1990, pedeapsa lui Eugen Grigore, închisoare pe viaţă, este transformată în 28 de ani de detenţie. Între timp, ceva se întîmplase în lumea lui. "Şi-a pierdut minţile în închisoare. Poate n-a putut să suporte regimul, poate că n-a trecut niciodată peste pierderea familiei, nimeni nu poate şti", povesteşte Traian Tandin. În 1995, la vîrsta de 48 de ani, Eugen Grigore e internat la Spitalul de neuropsihiatrie Botoşani. Culmea, chiar în oraşul la marginea căruia fuseseră mutaţi ţiganii care i-au supravieţuit în '74!

"Am ştiut despre acest caz încă dinainte de '89, dar era un subiect tabu. Am crezut că Eugen Grigore a murit în penitenciar, sincer să fiu", povesteşte comisarul Tandin. Doar că, pe 12 martie 2002, Poliţia din Iaşi efectuează o razie pentru a rezolva problema oamenilor străzii ce se adăposteau în sistemul de canalizare al oraşului. Şi îl găseşte pe Eugen Grigore.

Eroul studenţilor, şeful canalelor

Fostul şofer de camion părăsise Spitalul de Neuropsihiatrie Botoşani în 2001. Vreme de un an, a trăit prin canalele de lîngă Institutul de Agronomie Iaşi. Nu mai avea rude, nu mai avea nimic. A fost ajutat în această perioadă, cu hrană, alcool şi ţigări, de studenţii ieşeni. În jurul lui se crease o legendă urbană care îl proteja. Dar chiar era nebun Eugen Grigore?

"Studenţii l-au ţinut în viaţă, dar nu ştiu cît de mari erau problemele de sănătate pe care le avea. Asta pentru că razia Poliţiei din 2002 a avut loc în urma unor sesizări: un personaj «închiria» locurile din canale pe cîte zece-douăzeci de mii de lei. Era un fel de şef!" (Traian Tandin)

Misterul bărbatului ucis de camion

Din 2002 nu s-a mai ştiut nimic de Eugen Grigore. S-a speculat că s-ar fi sinucis la cîteva luni după razie, că ar fi murit de moarte bună după 2004. Numai că, pe 23 iulie 2009, o ştire aparent banală se strecoară în presa ieşeană. Un bărbat de 62 de ani, fără adăpost, este strivit de un tir în faţa gării.

Articolul apare în "Bună ziua Iaşi" şi vorbeşte despre un personaj fără casă care umbla prin Iaşi şi prin comuna Mironeasa, aflată la 40 de kilometri. Călcat în faţa gării după ce a traversat neregulamentar, nervos că taximetriştii de la care cerşise bani îl expediaseră. Numele lui este Eugen Grigore.

Cum s-a auzit de Eugen Grigore

Cazul a fost publicat de comisarul Traian Tandin în cartea "Cei mai odioşi 100 criminali români". Ulterior, mai multe site-uri, printre care şi descoperă.ro, au reprodus fragmentar elemente din poveste. Interesant este că, din 2005 pînă anul trecut, pe mai multe bloguri şi forumuri apar rezumate ale materialului lui Tandin, toate sub semnătura aceluiaşi utilizator, "PCH", abrevierea dinamoviştilor din Peluza Cătălin Hîldan.

"Libertatea" a republicat în 2011 materialul comisarului Tandin. Povestea lui Eugen Grigore a rămas un subiect tabu în mediul judiciar, dar e cunoscută şi promovată în rîndul organizaţiilor de extremă dreapta.

"Eugen Grigore este un personaj tragic în sine, instrumentalizat, din necunoaştere şi din lipsă de respect, împotriva celuilalt" (Ovidiu Buruiană, lector universitar Facultatea de Istorie Iaşi).

"Există o istorie a urii interetnice, materializată în secolul XX în deportări colective motivate ideologic şi ajungînd pînă la lagărul de concentrare şi exterminare. Dar din ce ştim, Eugen Grigore nu face direct parte din această istorie" (Diego Ciobotaru, cercetător în istoria mişcării sportive în România).

ASASINII CARE AU PATAT DE SANGE ISTORIA IASULUI. "MACELARUL" CU 25 DE VICTIME

Bine ascunse in cotloanele intunecate ale istoriei, faptele unor persoane care au locuit printre noi de-a lungul vremii pot face si acum parul maciuca. Iasul a dat in istoria recenta multe personalitati marcante pentru societatea romaneasca, insa si cativa dintre cei mai sangerosi criminali. Din Iasi provine si criminalul in serie cu cele mai multe victime, peste 25, toate ucise cu sange rece si pastrate ca trofeu sub dusumeaua locuintei. Tot in Iasi a salasluit zeci de ani si unul dintre cele mai mari secrete ale fostei militii: razbunarea pe tigani a unui sofer care a ucis 24 de persoane cu un camion

Istoria nu-i consemneaza doar pe cei buni sau pe cei care ne-au schimbat in bine vietile. Paginile de istorie ii consemneaza si pe cei care au lasat familii intregi inlacrimate sau care au socat o lume intreaga prin faptele lor abominabile. In fiecare decada a ultimului secol, in Targul Iasilor au existat persoane a caror minte a ramas ferecata si in prezent. Asta pentru ca nimeni nu poate sti ce este in mintea unui om care decide sa il ucida pe un altul. Sau zeci. Unii au facut-o din razbunare, altii in scopul jafului iar cativa, chiar din placere.

„MACELARUL DIN IASI"

Numele lui Vasile Tcaciuc poate fi regasit in zeci de carti contemporane dedicate criminalilor in serie. Pana si pe celebrul site Wikipedia, Tcaciuc a fost inclus in lista asasinilor in serie cu cele mai multe victime. E singurul roman de acolo, fiind pe locul 25 cu 26 de victime. Vasile Tcaciuc a trait in Iasi in anii '30. Inainte de a-si incepe lunga serie de crime, asa dupa cum chiar el a marturisit atunci cand a fost prins, asasinul si-a confectionat un topor special. Care sa nu-i alunece din maini si cu care a luat viata victimelor sale. Infractor de meserie, ironia sortii a facut ca in 1935, atunci cand cadavrele lui Tcaciuc au fost descoperite, acesta sa se fi aflat in arestul politiei. Insa nu pentru crima, ci pentru talharie si jaf.

Intr-una din zilele acelui an care a ingrozit linistitul targ al Iasilor, noul proprietar al unui imobil era alertat de cainele sau care zgaria dusumeaua casei. Pentru a descoperi ce ii producea neliniste patrupedului sau, omul a sapat in locul in care acesta latra de zor. Surpriza a fost una macabra. Sub podeaua locuintei fostului proprietar, Vasile Tcaciuc, zaceau sase cadavre. Cele sase victime fusesera ucise intr-un mod brutal, lovite cu toporul personalizat a lui Tcaciuc. Acela a fost momentul in care istoria l-a consemnat pe asasin ca „Macelarul din Iasi". Un supranume pe masura avand in vedere ca majoritatea victimelor lui Tcaciuc fusesera ciopartite dupa moarte.

„Macelarul" nu a recunoscut initial comiterea crimelor, insa s-a dat de gol dupa ce a fost pus fata in fata cu doua dintre fostele sale concubine. Confesiunea sa i-a socat insa si pe politisti. Pe langa cele sase victime gasite in fosta sa locuinta, Tcaciuc mai ucisesera alte douazeci de persoane, printre care si un copil. In urma relatarilor sale, 21 dintre crime au putut fi demonstrate. Restul cadavrelor nu au putut fi gasite fiind inghitite, cel mai probabil, de pamant. In timpul reconstituirii uneia dintre crime, Tcaciuc a profitat de neatentia celor care il supravegheau si a incercat sa fuga. A fost impuscat mortal cu un pistol.

CRIMINALII ZILELOR NOASTRE

Nici Iasul zilelor noastre nu a fost ocolit de fapte terifiante. In ultimele doua decenii, aproape in fiecare an a existat cate o crima care ne-a lasat fara rasuflare. Unul dintre criminalii din perioada postdecembrista cu cele mai multe victime la activ este Teodor Covali. In 1993, acesta ingrozea comunitatea dupa ce cu o secure isi omora fara mila nevasta si feciorul de 16 ani. Internat ulterior la „nebuni", Covali s-a indragostit de o pacienta, iar cand aceasta a vrut sa-l paraseasca, a injunghiat-o mortal. Ulterior, cu aceeasi arma, a ucis si o asistenta a azilului.

Alt caz socant a fost cel a lui Valentin Baicu, care in 1997 si-a ucis sora, pe concubinul acestei si copilul lor, din cauza unui motiv stupid. Nu-l suporta pe iubitul sorei. Trei ani mai tarziu la Iasi a avut loc un asasinat care a socat intreaga tara. Liderul de sindicat de la Tepro a fost ucis de doi asasini platiti de sefii acestei institutii. Si lumea a fost socata, in 2005, tot de un criminal din Iasi: Luminita Solcan. In fata a mii de persoane, ieseanca a injunghiat mortal un preot, in Franta.

______________________________

Sursa: ziaruldeiasi.ro

FLOREA RAMARU - TATAL LUI ION RAMARU

Crima, traditie de familie

Pornirile criminale ale lui Ion Ramaru pot fi considerate ereditare. Tatal lui Ion, Ramaru Florea, a ucis si el, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, mai multe tinere. La vremea respectiva, asasinatele au ramas cu autor necunoscut, criminalul fiind identificat abia dupa 28 de ani...

In vara lui 1944 in Bucuresti actiona un criminal feroce care dovedea si un curaj nebunesc. Intra peste femei in casa, noaptea, si le omora lovindu-le in cap cu un corp contondent. De fiecare data, actiona doar cand era furtuna. Toate victimele au fost ucise in incaperi situate la subsolul cladirilor.

De fiecare data anchetatorii au descoperit la locul omorului amprente si urme de bocanici militari, marimea 42/43. Misterul crimelor din '44 a fost dezlegat doar in 23 octombrie 1972, la un an dupa executarea lui Ion Ramaru.

Atunci, la Institutul Medico-Legal a fost adus cadavrul tatalui lui Ion, Ramaru Florea. Barbatul murise la 53 de ani, in urma unei cazaturi din tren. Ceea ce a atras atentia asupra lui a fost faptul ca avea o inaltime de 1,74 si marimea 42 la picior. Imediat au fost comparate urmele digitale recoltate de la crimele din 1944, care au dus la aceeasi concluzie: Ramaru Florea era autorul acelor asasinate comise in urma cu un sfert de veac...