PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psiho-comportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale,deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientatecătre prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderneconsacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în carepersonalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, încadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă,pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de aceastăpersonalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsămai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.

Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei,fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsitremedii propice. Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce sefundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperaresocială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

 Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură înantecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip decomportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiulpsihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comitereaunor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţede integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şicultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţăatât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri)care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilorpsihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsescla majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:

INSTABILITATEA EMOTIV – ACŢIONALĂ

Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.

Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor carese caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.

Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluareşi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

INADAPTAREA SOCIALĂ

Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct devedere social. Inadaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeaunadevianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în modnesatisfăcător.

Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştiaprovin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nuexistă condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor.

Acolo unde nivelulsocio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinare aunor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune. Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ

Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor ostimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă uncaracter atipic reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem deinhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea intereselor în direcţieantisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce lamobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI

Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul feritde ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominant puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul.

El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale“specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult desocietate, de aspectul normal al vieţii.

IMATURITATEA INTELECTUALĂ

Aceasta constă în incapacitatea infractorului de aprevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza căinfractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comitereainfracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile detoleranţă a conduitelor în fapt.

IMATURITATEA AFECTIVĂ

Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şiafective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiulplăcerii în raport cu cel al realităţii.

Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile(accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate, minore şi uneorinesemnificative.

Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante,este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.

Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul lamanifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

FRUSTRAREA

Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privatde unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când încalea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole.

Frustrarea este resimţită în planafectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează,pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant,atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE

Este o stare pe care infractorul o resimte ca unsentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare înurma unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind accentuat şi de dispreţul,dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar încazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu alpersonalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea,agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

EGOCENTRISMUL

Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şinumai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizeazăscopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individincapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanentpersecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

LABILITATEA

Este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii,capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poateinhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitateaemoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericoluluipublic şi a sancţiunii penale.

 AGRESIVITATEA

Apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţeleşi se manifestă printr-un comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute formede agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.

Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.

Heteroagresivitateapresupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum arfi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şiprofesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă,fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizeazăprintr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

INDIFERENŢA AFECTIVĂ

Este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele deinsensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelegedurerile şi nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională.

Această latură apersonalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalelecarenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest planfuncţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat încadrul acestei microstructuri.

De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i starede inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care suntcomise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţaafectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentulvinovăţiei, al culpabilităţii.

Aceste componente ale personalităţii infractoare se pot întâlni şi la celelaltepersoane (neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii,nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate spreinfracţionalitate.Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă,infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socialăsusţinută. Această incapacitate este dublată de dispreţul fată de muncă, de atitudineanegativă fată de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poatespune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată dedeficienţe ale voinţei.

Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lorse îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale.Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scopmai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire desine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarecele favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşiconstituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsaimaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt cecontrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lorde lucru, ajungem să recunoaştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, deidei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental.

Cu toate acestea, măiestria lorpoate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritatedeosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succeseleobţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu încontinuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea cecapriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsăturăfundamentală a caracterului său este minciuna.Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsaunor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă.

Din acest motivaparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urmatensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul înăbuşecomplet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime.Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoaremajoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general,cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentaleale unui număr mare de infractori.

Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică,ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare de deplasări cauzate fie deelemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi infracţionaledeosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la uninfractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şipersonalităţii distincte a oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şisurprinderea unor particularităţi psihologice ale infractorilor de diverse “specialităţi”.