PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE INFRACTORI

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE INFRACTORI

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp.

Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite înprimul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând, cunoaşterea acestui profil esteprofitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi desoluţionare legală a cauzelor.

Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:

CERŞETORUL

- formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, acţionând prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiusă utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine mila lor. Unii îşi adaptează roluldupă sezon, clientelă, cartier, oraş.

Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi aparfie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profităfără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc. Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate reţele.

HOŢUL

- săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spreinfractor, camuflarea şi transportarea obiectului într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea grăbită de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări.

Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece pregătireaunui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă.

Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul dedezvoltare a analizatorilor).

Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimulispecifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.

Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă la situaţia data şi organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete şi prezente. Mijloacele lui de operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate.Sistemul de a acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie, sau în cazul elaborării proprii devine frecvent, şi de multe ori aplicat în situaţii inadecvate,ceea ce favorizează descoperirea lui.

Ca şi ceilalţi infractori, nici hoţul nu are o gândirecu calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. În ceea cepriveşte voinţa şi personalitatea, hoţul lucrează după “şabloane şi reţete” puţinvariabile, sunt uşuratici, lipsiţi de acele calităţi ale voinţei ce au sens etico-social.Înclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează peelemente cu extrem de puţine şanse de reuşită.

Reacţia tipică este debarasarea deobiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul cândeste atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi cu nereuşita acţiunii, îl face să fiesuperstiţios, uneori chiar mistic.

SPĂRGĂTORUL

- se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prinutilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special celmodern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actuluiinfracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii serecrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Ei au nevoie pe lângă iscusinţa (inteligenţa practică) necesară executării unei spargeri şi de unele calităţi deosebite, cade exemplu calm, aprecierea corectă a situaţiei, curaj, “sânge rece“. Utilizând violenţa înapărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri,de hoţi.

TÂLHARUL

- întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă,susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specific dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă denormal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharulrecurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţăacţiunea infracţională.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul).

Exercitarea pe scară profesională a unor asemenea acţiuni infractuoase presupune, din punct de vedere psihologic, necesitatea unor mijloace intelectuale mai deosebite. La aceştia forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol dedecor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii.

În afară de unele “ustensile” de importanţă minoră, infractorii intelectuali îşi comit acţiunile în modpreponderent pe cale verbală. De aici rezultă două particularităţi esenţiale: un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei.

Principala armă deatac a infractorului intelectual este minciuna. Escrocii şi şantajiştii se caracterizează înspecial printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunilevictimei şi prin soluţii rapide care duc la eschivare şi ieşire din încurcătură.

 ASASINUL

- este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta manifestăirascibilitate, impulsivitate şi agresivitate crescută. Este egocentric, dominator, având ocapacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în contactul afectiv, ceea ce îl face să se angajeze în situaţii conflictuale, reacţionând violent.

Comiterea infracţiuniidevine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictualede la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.

După motivul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, răzbunare,fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte asasinatul, putem săne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilornormali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, înurma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului.

Este deci o aparentăsatisfacţie momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinuleste dublată de un temperament impulsiv, de o motricitate mărită, care seexteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice alealtora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a modului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudinifizice şi psihice (Bogdan, 1973).

INFRACTORUL RECIDIVIST

- psihologic se caracterizează prin:

♦

imaturitate intelectuală;

♦

impulsivitate mărită, agresivitate;

♦

indiferenţă afectivă;

♦

egocentrism;

♦

tendinţă de opoziţie;

♦

scepticism;

♦

rezistenţă scăzută faţă de stimuli.

Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şideformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrececonform legilor “baftei” sau "ghinionului".

Acestora le este caracteristică prezenţa unormanifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare,tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.Succesul obţinut la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţiiinfracţionale asemănătoare.

Primeşte greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îlstimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale.

De aceea,individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţaunor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiarreabilitarea.

INFRACTORUL DE PROFESIE (de carieră) 

- este format şi socializat în direcţia comiteriiinfracţiunii. Reprezintă ultimul grad de inadaptare socială prin faptul că unica lui sursăde existenţă o constituie infracţiunea. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare şi el nu se implică în comiterea unor infracţiuni cuviolenţă, în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlharul). 

De obicei debutează în calitate de copil delincvent, având originea în păturile de jos ale societăţii.Infractorul de profesie îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înaltspecialist, este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei.

El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit,ocazional.În general este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativapetrecerii unei anumite perioade în penitenciar, considerând aceasta ca făcând parte dinviaţa sa. Aici, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metodede comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesoriilui făcând parte din categoria infractorilor profesionişti vârstnici.

De asemenea, carezultat al infracţiunii, el poate avea bani puşi deoparte pentru cheltuieli de judecată şipentru perioada post-detenţie.

Psihologic, la el afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea esteprofund dirijată de gândire.Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, din punct de vedere psihologic, nuprintr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui auun conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl ridică în unele privinţe deasupra omului normal, nu-i determinăacţiunea infracţională fără un teren propice, reprezentat de mediul social.

Cunoaşterea particularităţilor psihice ale infractorului ne duce la explicarea comportamentului, laposibilitatea depistării şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali,un rol important în structura dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factoriiexterni, de mediu.

La infractori comportamentul agresiv, antisocial, este în mare măsură învăţat,dobândit în contextul climatului familial agresogen şi în contextul împrejurărilor de viaţă,disfuncţionale din punct de vedere psihosocial

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psiho-comportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale,deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientatecătre prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. Cercetările moderneconsacrate psihologiei actului infracţional sunt în mod constant pluridisciplinare. O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în carepersonalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, încadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă,pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de aceastăpersonalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsămai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră.

Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei,fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsitremedii propice. Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce sefundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperaresocială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

 Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură înantecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip decomportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiulpsihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comitereaunor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţede integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şicultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţăatât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri)care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilorpsihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsescla majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:

INSTABILITATEA EMOTIV – ACŢIONALĂ

Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.

Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor carese caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.

Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluareşi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

INADAPTAREA SOCIALĂ

Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct devedere social. Inadaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeaunadevianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în modnesatisfăcător.

Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştiaprovin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nuexistă condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor.

Acolo unde nivelulsocio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinare aunor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune. Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ

Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor ostimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă uncaracter atipic reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem deinhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea intereselor în direcţieantisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce lamobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI

Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul feritde ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominant puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul.

El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale“specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult desocietate, de aspectul normal al vieţii.

IMATURITATEA INTELECTUALĂ

Aceasta constă în incapacitatea infractorului de aprevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza căinfractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comitereainfracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile detoleranţă a conduitelor în fapt.

IMATURITATEA AFECTIVĂ

Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şiafective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiulplăcerii în raport cu cel al realităţii.

Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile(accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate, minore şi uneorinesemnificative.

Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante,este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional.

Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul lamanifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

FRUSTRAREA

Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privatde unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când încalea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole.

Frustrarea este resimţită în planafectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează,pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant,atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE

Este o stare pe care infractorul o resimte ca unsentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare înurma unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind accentuat şi de dispreţul,dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar încazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu alpersonalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea,agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

EGOCENTRISMUL

Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şinumai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizeazăscopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individincapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanentpersecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

LABILITATEA

Este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii,capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poateinhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitateaemoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericoluluipublic şi a sancţiunii penale.

 AGRESIVITATEA

Apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţeleşi se manifestă printr-un comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute formede agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.

Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.

Heteroagresivitateapresupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum arfi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J.Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şiprofesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă,fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizeazăprintr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

INDIFERENŢA AFECTIVĂ

Este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele deinsensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelegedurerile şi nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională.

Această latură apersonalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalelecarenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest planfuncţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat încadrul acestei microstructuri.

De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i starede inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care suntcomise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţaafectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentulvinovăţiei, al culpabilităţii.

Aceste componente ale personalităţii infractoare se pot întâlni şi la celelaltepersoane (neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii,nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate spreinfracţionalitate.Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă,infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socialăsusţinută. Această incapacitate este dublată de dispreţul fată de muncă, de atitudineanegativă fată de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poatespune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată dedeficienţe ale voinţei.

Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lorse îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale.Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scopmai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire desine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarecele favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşiconstituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsaimaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt cecontrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lorde lucru, ajungem să recunoaştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, deidei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental.

Cu toate acestea, măiestria lorpoate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritatedeosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succeseleobţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu încontinuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea cecapriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsăturăfundamentală a caracterului său este minciuna.Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsaunor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă.

Din acest motivaparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urmatensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul înăbuşecomplet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime.Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoaremajoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general,cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentaleale unui număr mare de infractori.

Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică,ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare de deplasări cauzate fie deelemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi infracţionaledeosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la uninfractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şipersonalităţii distincte a oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şisurprinderea unor particularităţi psihologice ale infractorilor de diverse “specialităţi”.

TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi acomportamentului infracţional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentrudomeniul psihologiei judiciare. În această selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentulinfracţional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu sepoate face abstracţie atâta vreme cât orice act infracţional este rezultatul acţiunii umanerăsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Având în vedere numărul mare de teorii dinacest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil incompletă. Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996).

1. TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

            Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţiipsihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologicăorganică sau funcţională.

1.1. TEORIA ANORMALITĂŢILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurăriidiferitelor părţi ale corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal”(1876), care în scurt timp îl face celebru.

Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tipcriminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, carepoate fi întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomennatural” care este determinat ereditar.

Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-oserie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şimaxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilornazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc. Astfel, el a ajuns la aprecierea că omul cu înclinaţii spre viol se caracterizeazăprin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit,lungimea excesivă a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi amâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele saledese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unuicriminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce seregăsea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiatorganismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care vedea un “mic primitiv”. El acercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă,ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct devedere anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este înlegătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic.Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de uneleaspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinţă şi practică religioasă,literatura criminalilor etc.

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupracomponentelor psihice.Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895) stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul simţului moral.

Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pebaza degenerescenţei.Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsieipe care o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală.

Mai mult, elvede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunulmoral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai atavistice”, cât şi “nucleultuturor degenerescenţelor”.În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată peatavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).

Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei maimulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia aucomis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorităfaptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiteriiunor acte criminale.

Teoria lombrosiană cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicaţie cucaracter general valabil. “Omul criminal”, în sensul de universal valabil, nu există .ÎnsuşiLombroso excludea această idee.Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroaseinvestigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă atrăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei.

Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale încă, cum ar fi cele referitoare la infractoriibolnavi mintal.Precizăm că, opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şio interpretare exhaustivă a acesteia este foarte dificilă.

1.2. TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951)profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” afost publicată prima oară în anul 1945.Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică sprecrimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce opereazăasupra generalităţii oamenilor.Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic,ci întotdeauna biosociologic.

Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii bio-psiho-sociologice. Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută.

Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,hormonale etc.Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante:pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi proceseleinvolutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unuiansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care,diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu maimultă probabilitate, să devină un criminal.

Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot aveao influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.

2. TEORIILE PSIHO-MORALE

În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne,problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate.Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemeloremoţionale fundamentale.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă oclasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă apsihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.

2.1. TEORIA ANALITICĂ

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi aconduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.

Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi oprodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintrecare amintim: “Interpretarea viselor” (1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904),“Totem şi Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză” (1916),“Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi prelegeri depsihanaliză” (1932) etc.

Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fieelogiată, fie supusă unor critici necruţătoare.

Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atâtde vastă, de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritulde a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), câtşi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilorsale cu privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume:sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex deinstincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în modconştient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelorinstinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune,neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă.

Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul,liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evităriidisconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două mecanisme:acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante înreducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută sărealizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă,să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent,cu instanţele superioare al psihicului. “Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele maimulte ori, sub formă deghizată, sublimată. Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumeaconştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nufi recunoscute de către subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor înconştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este unmecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel dejaconsumat.

EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii înalcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şiatitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru întreinstinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţelesupraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă individuală”.

SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, careconstituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale,a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare aidealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai fragilă apersonalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în inter-relaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrulpersonalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora saunedorite.

Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spreperfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii.Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient,element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură,mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generalăeste asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şimorale (superego). Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (dedefulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc.,refulate în id.Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fipedepsit, în vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoaseinconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei.

Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie. Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. În perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, înfuncţie de anumite zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; fazaanală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului” care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate”şi pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, 1994).

Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidouluispre un “obiect sexual” exterior, apare şi se dezvoltă “Complexul lui Oedip”. Teoria psihanalitică desemnează prin “Complexul oedipian”, în esenţă, atracţia sexualămanifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, faţă de părintele de sex opus şidorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex.

Etapa “Complexului oedipian” este o etapă ce se parcurge în mod inevitabil de orice individ. Modul în care seva rezolva “conflictul”, fie prin suprimarea tendinţelor, fie prin refularea lor, va prezentacheia diferenţierii ulterioare între personalităţile normale şi personalităţile nevrotice. De aceea, Freud vede în “Complexul lui Oedip” nucleul nevrozelor.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece elnu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fisemnalate le găsim în lucrarea “Totem şi Tabu”. Analizând câteva tabuuri dintre careunele cu relevanţă criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că transgresareaacestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal,ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicareacrimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea”crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertiteale instinctului morţii. Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor,adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutivcrimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlăturăoriginea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul căsentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

2.2. TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputăca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şidinamica actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtăde lucru, un concept operaţional” (Pinatel, 1971).

Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există odiferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţeexcepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însăexistenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”.

Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia luiPinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la actsunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumulacţiunilor umane.

Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut deoprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “auto legitimare subiectivă” este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia.

Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii în ansamblului.

Etiogeneza fenomenului infracţional este multinivelară. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lo rpoate rezulta o teorie unificată, globală, care să evidenţieze personalitatea implicată în actul infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.